Mall of Shame: 5 ani mai târziu



Un paradox inerent aproape oricărei mișcări pentru schimbare și progres, de la adunările de masă la protestele sau încăierările izolate, este că mișcarea trebuie să fie mai întâi înfrântă pentru ca ideile și revendicările sale să fie, în cele din urmă, acceptate. Povestea muncitorilor români de la Mallul Berlinului, Mall of Shame, este, în acest moment, povestea unui lung șir de înfrângeri și deziluzii. Chiar dacă mai există o oarecare speranță într-o decizie favorabilă în instanță, aceasta ar veni prea târziu și i-ar afecta doar pe câțiva dintre cei implicați. Precedentul care s-ar crea, însă, ar ajuta nenumărate persoane vulnerabile care sunt la un pas să ajungă în stradă sau care au rămas fără orice ajutor sau venit. Cu toate acestea, multe dintre lecțiile învățate din acțiunile și greșelile din jurul manifestațiilor de la Mallul Rușinii au fost asimilate de activiștii care încearcă să îi ajute pe cei și cele care muncesc la negru.

Despre cele petrecute în cei cinci ani care s-au scurs de la protest s-a scris deja, poate mai puțin decât trebuia, destul de rar într-un cadru care să ia în calcul contextul încurcat și de multe ori tragic al celor plecați la muncă în străinătate. În ultima jumătate de secol, angajatorii din Occident au constatat că pot trece de la practica profitabilă de a-și trage pe sfoară conaționalii angajați pe bani puțini la mult mai profitabilă practică de a-i trage pe sfoară pe muncitorii străini angajați la negru pe bani și mai puțini. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă care să treacă dincolo de granițe și sisteme economice – să-i zicem transnațională – vom vedea că aceleași practici se reproduc acum în Estul Europei, iar angajatorii locali sau filialele concernelor internaționale ademenesc forță de muncă prost plătită și lipsită de aproape orice protecție socială din China sau India.

În altă parte

„Viața e în altă parte” scria Milan Kundera, preluând unul dintre sloganurile de pe pereții Sorbonei din timpul evenimentelor din mai ’68. Puse în oglindă, evenimentele erau cât se poate de diferite; studenții francezi sperau la o revoluție împotriva alienării și consumerismul care atrofia ritmul vieții, în timp ce intelectualitatea estică dorea să se elibereze de sub greaua apăsare a sistemului totalitar infiltrat până în cele mai intime spații. Dacă iluziile parizienilor s-au disipat treptat, entuziasmul praghezilor a fost spulberat de tancurile sovietice. Dincolo de istoriile oficiale, dramele sunt conturate de intelectuali, așa că felul în care studențimea și intelectualitatea a încadrat aceste evenimente a înghițit toate celelalte narațiuni. Poveștile muncitorilor și muncitoarelor, insuficient de romantice, au fost împinse în lături. Auzim, în continuare, prea puțin, prea rar și nu neapărat în cei mai măgulitori termeni, despre viețile muncitorimii, ale marginalilor și ale celor neadaptați care s-au solidarizat cu protestatarii sau care li s-au opus, care au fugit alături de ei sau care au rămas în urmă și au înfruntat represaliile. Acestea erau grupurile sau comunitățile care, atunci ca și acum, în Est cât și în Vest, erau unite într-un spirit de revoltă prin care își revendicau nevoile imediate, precum hrana, îmbrăcămintea, sau un acoperiș deasupra capului. Pentru ei și pentru ele viața este în continuare, adesea, în altă parte, acolo unde au migrat și continuă să migreze în căutarea unui trai mai bun.

Prăbușirea sistemului Sovietic, relaxarea politicilor vamale și instalarea unor regimuri neoliberale dure „de tranziție” în Est au împins numeroase persoane în căutarea bunăstării și siguranței traiului, pe care mulți au găsit-o în Occident. Trebuie să ținem cont că pentru cei care au emigrat, definitiv sau sezonier, această bunăstare nu a însemnat prosperitate sau belșug, ci o minimă decență a traiului și o brumă de politici sociale pe care capitalismul sălbatic din Est caută în continuare să le spulbere. Chiar dacă direcția migrației în ultimele decenii a fost în mod covârșitor dinspre Estul ex-Sovietic spre Vest, fenomenul migrației forței de muncă este unul mai vechi și nuanțat, cu diferite valuri de muncitori turci, vietnamezi, indieni, români, din spațiul ex-iugoslav – iar lista continuă, ca să nu mai vorbim de strania situație a muncitorilor dezrădăcinați din estul Germaniei reunificate.

Migrația muncitorilor turci înspre Germania și Franța, spre exemplu, a început în anii ’60 și a trecut cu totul neobservată de stânga intelectuală europeană angrenată în mișcările pentru schimbare din acest deceniu turbulent, fie că e vorba de grupuri informale precum situaționiștii francezi sau de radicalii academici ai Școlii de la Frankfurt. Astăzi, după o jumătate de secol, minoritatea turcă reprezintă un segment acceptat al populației germane, chiar dacă nu unul întotdeauna pe deplin integrat și, din păcate, uneori la rândul său intolerant. Dealtfel, această lipsă de solidaritate inter-etnică pare să caracterizeze valurile succesive ale migranților stabiliți înainte de izbucnirea crizei refugiaților din ultimii ani. Printre noii veniți dornici de integrare se găseau întotdeauna reprezentați vocali critici la adresa celor care i-au urmat. S-a ajuns astfel la situația paradoxală în care la doar o generație de la venirea părinților, sau chiar în rândul celor care au migrat, apar simpatiile pentru grupările naționaliste cu un puternic mesaj anti-imigranți, precum partidul de extremă dreapta Alternative für Deutschland (AfD). În același timp, în rândul celor veniți apare uneori un fel de naționalism de la distanță care se manifestă printr-un complex de superioritate față de cei și cele rămași în țara natală.

Aproape uitată azi e cealaltă migrație, dintre Vest spre Est ca urmare a dezastrului primilor ani ai regimului Thatcher, atunci când muncitori britanici – e drept, cu precădere sezonieri – veneau să își caute de lucru în Germania Federală, mai ales în domeniul construcțiilor. Un serial britanic dramedy îndrăgit din anii ’80, Auf Wiedersehen, Pet, surprinde tocmai provocările și pățaniile unui grup de muncitori din Newcastle care își găsesc un loc de muncă pe un șantier din Düsseldorf. Umorul este absurd, tipic englezesc, dar episoadele sunt construite în jurul planurilor patronilor de a-i trage pe sfoară pe muncitori prin diverși intermediari și interpuși. De fapt, deși fictive, personajele și întâmplările serialului sunt atât de clar inspirate din realitatea cotidiană încât vedem aceleași situații repetându-se astăzi; numai că, de această dată, în ipostaza muncitorilor englezi care au stat la baza personajelor fictive se găsesc cei veniți din „Estul sălbatic”.

Numărul muncitorilor trași pe sfoară ar putea părea nesemnificativ în marea statistică a celor care au reușit să o ia de la zero. Ca atare, drama lor, pe cât de mare, pe atât de lesne este trecută cu vederea, împingându-i în rândul procentului celor „învinși de tranziție”, față de care societatea încearcă cele mai diverse sentimente, însă doar arareori pe cel de solidaritate. Ca atare, nenumărate cazuri ale muncitorilor și muncitoarelor păcăliți trec adesea nevăzute. În mod paradoxal, rareori se vorbește despre plata necorespunzătoare și despre circumstanțele dure de muncă, dublate adesea de condițiile precare de viață în locuințe temporare. De aici mulți muncitori adesea ajung pe stradă, în vreme ce multe muncitoare sunt traficate prin diverse rețele și uneori mor în condiții suspecte.


„Mall al rușinii, plătește-i pe muncitori!”

Nu vom cunoaște niciodată amploarea reală a tragediei muncitorilor plecați la muncă în străinătate care au fost înșelați de patroni. Bariera lingvistică, limbajul birocratic, ciudățeniile legislative, lipsa de solidaritate au fost și sunt în continuare piedici în calea angajaților. Cei și cele care după ’90 au plecat acolo unde aveau rude sau prieteni, unde cunoșteau limba, sau unde existau deja comunități cât de cât legate de români au pornit cu o șansă în plus. Restul, cei veniți mai târziu, au fost nevoiți să se încreadă în diverse companii de recrutare sau angajatori dubioși care i-au adus din scurt cu promisiune unui loc de muncă.

Un caz notoriu din memoria recentă este acela al muncitorilor neplătiți de la „Mallul Rușinii” din Berlin. Aduși de diverși intermediari sau cunoscuți mai mult sau mai puțin apropiați să lucreze pe un șantier din centrul Berlinului la intersecția dintre Leipziger Platz și stația Potsdamer Platz, cei 30 și ceva de muncitori români au construit sufocantul Mall al Berlinului, un megalit anost din punct de vedere arhitectural, finanțat de HGHI, firma lui Harald Huth, un mogulaș controversat care și-a făcut averea ridicând centre comerciale cvasi-identice.

Dacă în primele luni lucrurile au mers bine și muncitorii și-au primit la timp banii, primele semne clare că ceva nu era în regulă au apărut cu câteva săptămâni înainte de încheierea lucrărilor, atunci când banii au încetat să mai vină. La început au continuat să lucreze, ca și până atunci, peste program, fără pauze și weekenduri. Într-un final, când antreprenorii se fereau să le mai răspundă, muncitorii români, la inițiativa celor de etnie rromă, au hotărât să acționeze și au intrat în grevă. În același timp, au apelat la unul dintre marile sindicate, dar acesta nu le-a oferit decât consiliere de rutină. Au luat apoi legătura cu sindicatul radical, Freie Arbeiter Union (FAU), care s-a alăturat luptei. FAU i-a ajutat pe muncitori să continue manifestațiile și le-a oferit hrană și spații în care să locuiască.

Ceea ce a început ca o grevă a devenit un protest de stradă, iar protestul promitea să ajungă o inițiativă pentru stabilirea unui important precedent legal în lupta împotriva diverselor mașinații și intrigi folosite de beneficiarii care fac angajări la negru prin diverse firme fantomă. Manifestațiile de stradă au atras câteva sute de protestatari, adunați zile în șir sub sloganul „Mall al rușinii, plătește-i pe muncitori!”, spre iritarea vizibilă a advertiser-ilor la costum care încercau să inaugureze mall-ul.

Acțiunea a avut un ecou stins în România, iar în Germania s-a mișcat din stradă în sala de judecată, unde s-a transformat într-un șir interminabil de amânări și înfrângeri în instanță. În octombrie urmează să se ia o decizie la Înalta Curte, una dintre ultimele șanse pentru muncitorii români. Împreună cu un coleg din FAU am mers să stăm de vorbă cu Ovidiu Mândrilă, unul dintre muncitorii care continuă lupta, ca să vedem ce șansă crede că mai au să câștige acest proces.


O discuție cu Ovidiu, unul dintre muncitorii de la Mall of Shame

În timp ce majoritatea colegilor săi au plecat să își caute de muncă în alte țări, iar restul s-au întors în România, Ovidiu a ales să rămână și să își refacă viața în Berlin. Se prezintă în continuare la fiecare termen în instanță, povestind aceleași întâmplări pe care le-a repetat de sute de ori pentru cine mai știe câți judecători și jurnaliști.

Într-un bloc muncitoresc de pe lângă Hermannplatz, la capătul unui gang sărăcăcios care a reușit cumva să reziste în fața gentrificării violente cu care se confruntă Berlinul de câțiva ani, Ovidiu și-a găsit o cămăruță într-un apartament pe care îl împarte cu vreo șapte sau opt muncitori și muncitoare de diverse naționalități și etnii. Urcăm scările dărăpănate și intrăm într-o locuință cu niște cămăruțe înghesuite care par un fel de chilii. De altfel, traiul lui Ovidiu are multe în comun acela al unui pustnic. Nu bea și ne povestește că de trei ani s-a lăsat și de fumat. În cameră are doar un pat și o noptieră, iar singurul său lux e un televizor pe care trebuie să-l țină ușor înclinat ca să nu-l dărâme când deschide ușa.

Ajungem în scurt timp să discutăm despre perioada în care a lucrat la ridicarea mall-ului.

I: Pentru ce ați protestat?
O: Păi primul protest… pentru că trecuseră alea două săptămâni și nu voiau să ne dea banii și au zis că următoarea săptămână o să vină. A mai început o săptămână de lucru și nu ne-au dat banii, motiv pentru care E. a zis să oprim munca, să nu mai lucrăm. Am oprit munca, nu am mai lucrat, a venit V., ne-a zis că imediat ne aduce banii, a plecat și nu a mai venit și… nu mai știa nimeni nimic de el. L-am mai văzut după vreo două săptămâni sau trei, nici nu a mai vorbit cu noi, nici n-a zis nimica… Nici nu a vrut să ne bage în seamă.

I: Cam câți erați?
O: În afară de R. cu frati-su, eram vreo 10 inși.

I: Mai întâi ați făcut grevă iar apoi ați protestat acolo, pe șantier. Cât timp a ținut asta?
O: Cred că mai bine de o săptămână-două.

I: Și cum ați continuat protestul?
O: Prin FAU. Ne-au ajutat ei foarte mult. Am fost mai mulți oameni, cred că… să zic așa ne adunasem într-un timp cred că 6-700 de oameni eram.

I: Înainte să mergeți la FAU, care era atitudinea generală, vă gândeați „să ne întoarcem în țară” sau „rămânem aici până la capăt”?
O: Da, au fost B. și cu frati-su, au zis că, dacă nu se rezolvă nimica în câteva zile, ei pleacă. Dar până la urmă au stat. Bine, au stat mai mult… cine știe pentru ce au stat ei… Eu unul am zis că merg și am rămas cred că… acuma sunt singurul rămas dintre toți.

I: Până acum nu ați primit niciun bănuț. Crezi totuși că a meritat?
O: Eu unul zic da, că a meritat toată treaba asta. Până la urmă, dacă o fi să câștigăm, câștigăm, dacă nu asta este, înseamnă că și judecătorii sunt cum sunt și la noi, foarte corupți. Pentru că ai foarte multe probe și dovezi și nu îți dau dreptate. Ai orele care se lucrau, ai legitimațiile și ai foarte mulți martori și zic că nu e adevărat, înseamnă că… cineva dă foarte mulți bani ca să nu câștigi. Că trebuia câștigat până acum, că nu e posibil cu foarte multe date și dovezi să nu câștigi un proces. Că putea să vină domnul Harald Huth sau cum îl cheamă pe ăla și să zică – uite, îți dau un exemplu – „din 5000 de euro îți dau 3000 sau îți dau 2500, hai să punem totul stop ca să nu mai mergem și la tribunalul ăla și la judecătorul ăla”. Probabil îi place lui Harald Huth ăsta, cine-o fi, să-l purtăm prin tribunale și judecătorii.

I: Crezi că v-au fost de ajutor protestele?
O: Protestele au ajutat… au ajutat că a văzut multă lume, au ajuns toate chestiile, și cu proteste, au ajuns și prin alte țări, și prin România.

I: Ce ar fi de învățat din toate astea?
O: Asta e învățătură de minte pentru alții – când lucrează să lucreze cu contract de muncă, nu să lucreze la negru pentru că e posibil să pierzi, e posibil să câștigi; dar în mai multe locuri pierzi.

Tonul lui Ovidiu pare categoric, dar în glasul său simțim o oarecare nesiguranță. Vorbele sale nu vin din dispreț sau ignoranță, ci sunt urmarea ocărilor și discursurilor moralizatoare pe care a fost obligat să le tot asculte în ultimii ani. În fața tribunalului, a presei, a celor care îl întrebau „ce va face în continuare”, el trebuia să apară ca un „reformat”, să jure că s-a lecuit de proastele obiceiuri. De altfel, revine la abordarea sa calmă atunci când îl întrebăm dacă nu crede, totuși că mulți fac asta pentru că nu au de ales?
O: Da, asta așa este. Vrei nu vrei, muncești, ai familie, ai copii, îți trebuie bani să iei una, să iei alta.

I: Am auzit de foarte mulți muncitori români care au luat țeapă și nu doar o dată. Voi, însă, ați fost singurii, sau unul dintre singurele cazuri care au și protestat.
O: Da, păi, noi am fost toți pentru unul și unul pentru toți. Nu a fost unul, hai să zicem, facem asta dar unul pleacă încolo, celălalt încolo. Noi am fost uniți. Erau și banii noștri, și munca noastră. Am fost uniți, eram colegi de muncă, am lucrat toți la un loc.

I: În aceeași situație se găsesc și ceilalți, dar ei nu protestează. Ce v-a făcut să vă uniți?
O: Nu știu, nu pot să-mi dau seama. Ori că eram români și ne-am unit din cauza asta, ori că am lucrat atâta timp împreună și nu suportam să fim înjosiți de către cineva, o fi și chestia asta.

I: Ai fost târât prin tribunale și procese. Ți s-a părut ciudat sistemul german? Te-ai simțit vreodată umilit?
O: Nu m-am simțit umilit dar îmi dădeam seama când vorbeau judecătorii între ei ori că-s plătiți ca să nu câștigăm ori… că ești român. Îți dai seama, și în România dacă vine careva și ești străin și spui că ai lucrat la firma cutare îți zice „ce să-ți fac eu”? Ai tu acte, ai contract? Ba că nu vrea să-ți dea banii, ba că nu mai este firma. A fost firmă fantomă, cum îi zice în România. Așa a fost și aici’șa. A dat firma în judecată și a intrat în insolvență, gata, dintr-o dată nu sunt banii, nu e nimic. Plătește-i? De unde să plătească?

I: Într-o perioadă erai prins între muncă, proteste și tribunal. Cum te simțeai? Resimțeai oboseala sau erai ținut în priză de entuziasm?
O: Eu eram și obosit dar am zis că o să câștig. Tot trăiam cu speranța că o să câștig dar… nu se știe niciodată.

Perioada în care a lucrat la mall și toate evenimentele agitate care i-au urmat îi trezesc sentimente contradictorii, de la nostalgie la furie. De îndată ce ajungem să vorbim despre viața lui actuală, însă, pare să se lumineze la fața. Îl întrebăm care e situația sa acum, unde lucrează?
O: Lucrez la o firmă de tapet, dau tapet jos, lucrez foarte bine.

I: Dacă vreunul dintre colegii tăi ar avea o problemă, l-ai sfătui să procedeze la fel?
O: Din punctul meu de vedere da, i-aș da un sfat tot la fel și chiar l-aș ajuta eu în chestii de genul ăsta, pentru că eu știu prin ce am trecut și chiar l-aș ajuta.

I: Însă unde lucrezi acum nu prea mai sunt români.
O: Nu sunt români chiar deloc.

I: Dar totuși te simți apropiat de colegii tăi?
O: Da, normal… dar aici nu sunt români chiar deloc, sunt numai nemți și turci.

I: La nevoie, crezi că ei ar fi în stare să protesteze sau să facă o grevă?
O: Normal, chiar i-am arătat protestul unui coleg de-al meu și a zis – Ovidiu, privește în jos și îngână, cu voce scăzută, ca pentru sine: „a zis… «bă, ești nebun?»”, iar apoi reia firul povestirii – că nu se poate așa ceva. „Cum”, și zic „așa bine, am lucrat, nu mi-au dat banii, am ședințe cu acest sindicat, am următorul termen în anul care vine, nu știu exact data” și mi-a zis uite, la astea, la proteste, pot să vin și eu. A zis „mă suni când ai proteste și dacă pot să vin, vin”.

– – – – –
Ovidiu și fostul său coleg Nicolae sunt singurii care mai pot spera la o victorie în instanță după lungul șir de procese amânate sau pierdute. Următorul termen la tribunal în cazul lui Nicolae a fost fixat pentru luna octombrie. Colegii de la FAU speră, ca înainte de această dată, să publice o broșură – pe care o vom traduce și în română – în care să prezinte pe larg istoricul evenimentelor, acțiunile, greșelile, dar mai ales mărturiile persoanelor implicate.

Cazul lui Ovidiu și al colegilor săi rămâne la fel de relevant azi precum era în urmă cu aproape cinci ani. Persoanele plecate la muncă în Occident sunt în continuare înșelate și abuzate de angajatori, și vedem cum aceste situații se reproduc și în Est: doar în ultimele luni am auzit în România poveștile unor muncitori veniți din Vietnam, Pakistan și India, iar abuzuri mai vechi ar trebui revizitate în acest context. Pentru ca aceste cazuri să nu fie discutate, în bună tradiție mioritică, cu sentimentul neputincioasei resemnări, este important să nu fie privite izolat. Ca atare, este necesar să se creeze o punte de legătură cu muncitorii și muncitoarele din afară care vin în România, pentru că există întotdeauna riscul ca ei și ele să rămână la mila patronilor și să ajungă într-o situație asemănătoare asemănătoarea cu cea descrisă mai sus. Doar prin intermediul unor rețele de comunicare și de ajutor reciproc (asemeni celei care s-a format la Arad) poate fi neutralizat discursul ultranaționalist și xenofob menit să deturneze atenția publică de la problemele structurale acute ale societății.

— Ionuț Cucu



Notă: cazurile generale descrise mai sus nu fac deosebire de gen. În unele situații am folosit doar forma de masculin, pentru a nu încărca frazele.
Îi sunt recunoscător lui Hendrik Lackus, pentru materialele pe care mi le-a pus la dispoziție și pentru că m-a ajutat să îi iau un interviu lui Ovidiu (o versiune extinsă, cu mai multe discuții între Hendrik și muncitorii de la Mall, va apărea în broșura descrisă mai sus).

Surse imagini: Auguststrasse-Blog, greenythekid, graffiti ‘r’ us.
Mai multe materiale (inclusiv în română) despre Mall of Shame sunt disponibile pe siteul celor de la FAU. Una dintre platformele din România care au urmărit evenimentele în plină desfășurare a fost Centrul Claca.